Ce mai spune Eminescu* (V)

Ce-mi spune Eminescu?

   Marian Drumur: Începând cu şcoala obligatorie, greu m-am apropiat de poezia lui Mihai Eminescu... Proza părea accesibilă, comună chiar, dar versurile... erau prea mulţi care te forţau să iei sintagmele „luceafărul poeziei româneşti”, „poetul nepereche” etc. gata digerate, asezonate cu poncife servile... se putea mânca o pâine din asta, ciclic. Abia când am parcurs seria de „Convorbiri literare” ale vremurilor maioresciene am descoperit avansul considerabil faţă de contemporanii săi, din toate punctele de vedere... context ce astăzi este aproape imposibil de perceput... de aceea s-au prăsit revizorii de frumuseţe... inseminatorii de spoof.

    
  Actualitatea lui Eminescu

  Ion Scorobete: Adesea mi s-a înfiripat gândul întrebător – cum as fi ca peşteră pentru ţipătul deznădăjduit al Poetului, în ideea neasemuită a lui Arghezi, privind prin ocheanul întors al vieţii lui Eminescu, martor la etapele arderii sale pe rugul firesc pe care şi l-a oferit, l-a acceptat, de care nu s-a plâns, dar pe care l-a transpus cu talent şi intens travaliu, în operă.
Aş putea fi întrebat desigur de ce să fiu peşteră, să primesc mesajul eminescian, în întunericul de grotă, de cavernă, când poezia eminesciană îşi dezvăluie valoarea artistică, puterea de expresie prin simbolurile  naturii deschise, sub lumina razelor solare şi în circuitul netulburat al curgerii mecanice a anotimpurilor, iar eu, evident, în replică, aş lua în apărare îndemnul care m-a pus în temă, cel sugerat chiar de poet în Odă (în metru antic) “nu credeam să învăţ a muri vreodată/ Pururi tânăr, înfăşurat în mantă-mi/ Ochii mei nălţam visători la steaua/ Singurătăţii”.
 Eminescu intră în relaţie tandră cu suferinţa, cu durerea şi tratează acest segment al realităţii ca pe o asumare neechivocă, precum propria-i casă “dureros de dulce”, căci nu se sfieşte de ea, nu o alungă şi nu o neagă, pentru că el înţelege şi-şi alcătuieşte opera în sfera necruţătoare a vieţii pentru care găseşte sens în moarte, în faşele ei delicat de dure. ”Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus/ Ori ca Hercul înveninat de haina-i/ Focul meu a-l stinge nu pot cu toate/ Apele mării”, se defulează opinent poetul, “mistuit mă vaiet/ Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…/ Pot să mai reînviu luminos din el ca/ Pasărea Phonix?” se întrebă, de pare a se îndoi, presimţind însă prin suferinţă că se va translata din moarte în viaţa veşnică, că renaşte precum nefericita Phoenix, mereu în travaliu, în spirit.
Desigur, s-ar putea argumenta împotrivă-mi că oamenii în mare parte înţeleg şi acceptă să sufere, se răfuiesc nesfârşit în agonie cu acest dat universal ca blestem, iar ca răspuns suport concluzia numai că deasupra a toate, poetul respiră prin durere, prin chin, înnobilează trăirea acestor performanţe ale canonului căci cheamă prin jururinţă: “Piară-mi ochii tulburători din cale/ Vino iar la sîn, pasăre tristă/ Ca să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă!”.
Chemare zguduitoare, acest din urmă vers este de o încărcătură emoţională incomparabilă, mereu proaspătă, neîntâlnită la vreun alt creator de poezie, acest… ”să pot muri liniştit, pe mine/ Mie redă-mă”, are valoarea de esenţă a sensului lumii, a mişcării în spaţiul şi timpul fizic şi spiritual.
 Zăbovind zilele acestea în preajma unui alt mare romantic din spaţiul european, nimeni altul decât olimpianul Victor Hugo, am înţeles cu bucurie că între Eminescu şi nepotolitul spirit creator de pe malurile Senei există o strânsă legătură emulativă, că aceştia se aflau pe aceeaşi lungime de undă a imaginaţiei poetice, iar în creaţie şi în viaţă deopotrivă şi-au asumat suferinţa ca parte intrinsecă a trăirii, ca exponenţi al morţii, aceasta deşi prin destinul lor ei pot fi aşezaţi în opoziţie.
Totuşi, la o analiză detaliată, prin izvorul lor de inspiraţie, încercarea de a-i apropia mi se pare mistuitoare.
 Aşadar, la întrebarea ce mai înseamnă pentru mine Eminescu aş putea răspunde că Poetul e încă vocea care poate încălzi peşteri, ce adăpostindu-i strigătul, chemarea, cerul creaţiei îi adaugă noi şi noi cristale, stalactite, stalacmite ce izvorând sporesc bogăţia simplă, dar neechivocă a spiritului românesc şi universal, totodată.

(Va urma)
 
 
                                                                        
* Anchetă „Crai nou” şi „NordLitera”, coordonată de L.D. Clement